Am facut blogul asta din dorinta de a-mi gasi un refugiu din talmes-balmesul vietii de zi cu zi, in care trebuie sa stau drepti ori de cate ori au nevoie de mine cele 3 guri (sau 4, daca il punem la socoteala si pe tati). Mi-am promis sa nu ating blogul nici macar razant prin viata de familie, sa incerc sa revin la identitatea mea de dinainte de Ei.

Concluzia? Nu mai am alta identitate. Ma straduiesc sa ma adun de prin amintiri de studentie, dar orbecai in zadar. Sunt, fara putinta de intoarcere, Mama. Mereu in lipsa de timp. Desi ma taie de multe ori gandul spus de cineva intelept, nu mai tin minte cine, ca daca n-ai timp, inseamna ca te ocupi de lucruri care sunt inutile. Dumnezeu ne da exact atata timp cat e nevoie pentru cele esentiale. Iar eu, ca nesatula, inghesui in bagaj si maruntisurile alea aiurea, care trag greu, dar nu rezolva mare lucru.

Ochiul din ceafa picoteste. Am deschisi doar astia doi ochi obositi.

Cineva s-a trezit si plange in dormitor. A, imi functioneaza bine si urechile.

Ochiul din ceafa are nevoie de o vizita prin inalturi. De putina trezvie, cum s-ar zice. Ma duc sa o caut.

Am pus ca header trei chilii de asceţi irlandezi de demult. Am o sensibilitate specială pentru monahismul irlandez, foarte asemănător celui răsăritean ca spirit ascetic. Când am timp, o să caut câteva poeme monahale şi imagini de locuri de asceză din Irlanda - e o lume aparte, puţin ştiută, dar plină de surprize.

Promit să revin.

La Realitatea, reportaj despre parada gay. Cadre filmate intr-o comuna de pe langa Bucuresti, oameni “agatati” prin carciuma, pusi sa-si dea cu parerea despre parada de la Bucuresti. O tanti gaseste expresia asta de milioane: “prostologie mentala”.

Nu stiu cum a scos-o, cine i-a soptit-o, dar am stat si m-am gandit si e fenomenala. Cam tot ce inseamna gandire apretata din ziua de azi nu e decat prostologie. Adica prostie ambalata ca filozofie/ideologie etc. Cea mai zemoasa prostologie e TOLERANTA. NU conceptul in sine, ci mitul ei.

Toleranta, saraca, e o virtute crestineasca. Inseamna sa-l accepti pe aproapele tau, sa-l suporti cu toate defectele lui. Toleranta din categoria prostologie inseamna sa inchizi ochii fata de ce face aproapele tau. Nu e treaba mea, e viata lui intima. Nu ma priveste.

Au mai ramas, din inertie, cateva limite inca netrecute: furtul, crima, incestul si pedofilia. Dar tare ma tem ca vom deveni brusc toleranti si cu ele. Ce ma priveste pe mine daca vecinul pofteste copii fragezi? Sau daca se enerveaza atat de tare pe nevasta-sa, ca ii altoieste vreo doua cu cutitul? Ce daca un cutarescu s-a culcat cu fi-sa? E viata lor. Nu ma bag, suntem o societate toleranta, fiecare se poate exprima liber.

Nu ma priveste.

Partea proasta este ca Cineva chiar ne priveste.

Ascult aproape zilnic la radio versurile dintr-un cântec pentru copii: “Vreau să fiu Harry Potter chiar,/ Un vrăjitor cu har…”.

Aţi reţinut, da?, vrăjitor cu har. Adică, un fel de drac sfânt. Asta face parte din seria nemuritoare Crăciun magic şi Cutărică a trecut în nefiinţă, Dumnezeu să-l odihnească (de unde se vede treaba că Dumnezeu=nefiinţă). Pfui, că complex şi cacofonic e omul nostru recent.

Un film foarte tarkovskian, cu ritm alene si tensionat (nu e nici o contradictie!), cu cadre lungi si caligrafice, cu trimiteri spre o zona de intelesuri spirituale (in timp ce mama face avort, copiii construiesc un puzzle urias reprezentand Bunavestire).

Conflictul pe care mizeaza filmul este un copil nedorit intr-o casnicie si asa tensionata. El (sotul) este un tip introvertit, monosilabic, impulsiv; ea (Vera) este fragila si da semne de o mare suferinta interioara. Brusc, ii marturiseste ca e insarcinata si copilul nu e al lui.

 Ideea de adulter determina tot cursul narativ ulterior, insa este brusc rasturnata in final. Un flashback lung descifreaza altfel povestea care se derulase: copilul era, de fapt, al sotului si nu avusese loc nici un fel de adulter. Dar instrainarea dintre ei o facuse pe Vera sa considere ca acel copil nu era al lui, asa cum nici ea nu era a lui sau el a ei… Ei, aici filmul are o problema. Rasturnarea de situatie si descifrarea postmortem (dupa moartea Verei) adauga suspans, e drept, si incearca aducerea filmului intr-o zona ceva mai alerta, dar miscarea este artificiala. Explicatia Verei nu tine. NU poti sa-i spui dintr-o suflare unui sot de care oricum te temi: “Sunt insarcinata. Copilul nu e al tau”, si sa crezi ca el nu se gandeste la adulter. 

Dupa parerea mea, adulterul ar fi fost o miza mult mai profunda, pentru ca ar fi pus in discutie ideea de viata: ce drept sa traiasca ii dai unui copil care nu e al tau si care iti spinteca brusc casnicia? Dilmea asta intre viata si moarte mi-ar fi placut s-o lase regizorul intacta, fara artificiul biletelului de analize si paternitatii rasturnate.

Stiu ca actorul principal a luat Cannes-ul pentru interpretare, dar vreau sa o remarc neaparat pe ea (Marie Bonavie), pe care am mai vazut-o intr-un film alaturi de Gerard Depardieu (Dina ) si care impresioneaza printr-un chip extrem de expresiv si dinamic.

Acestea fiind zise, enjoy the film!